Obiective Antropice / Manastiri / Manastirea Bistrita / Descriere Bistrita / 
Descriere Bistrita

Mănăstirea Bistriţa

Sfântul lăcaş al Mănăstirii Bistriţa, ce datează din anul 1440 este situat la poalele muntelui Arnota, pe malul drept al râului Bistrița, în satul Bistriţa din comuna Costeşti şi poartă hramul Adormirea Maicii Domnului.
Mănăstirea Bistrița este inclusă în Lista monumentelor istorice din România, având codul de clasificare cod LMI VL-II-a-A-09666.
Pe pisania mănăstirii este scris „Sfânta aceasta și dumnezeiasca mănăstire pomenește-se a fi zidită din temelie de Barbu banul Craiovescul carele aici și îngerescul cin al călugăririi mai pe urmă au luat…” (1683).

Istoric
Mănăstirea a fost construită în jurul anului 1440 de boierii Craiovești: Barbu, devenit Pahomie monahul, Pârvu, Danciu și Radu. Mănăstirea Bistrița se înscrie între străvechile vetre monahale vâlcene. Prima atestare documentară a mănăstirii se păstrează în "Hrisovul de danie" aparținând lui Vlad Vodă Calugărul, la 16 martie 1494. În 1497 marele ban Barbu Craiovescu, a adus de la Constantinopol moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul (780-842 d.Hr.), originar din Decapolia, Asia Mică, mare apărător al dreptei credințe împotriva ereziei iconoclaste. Sicriul din argint aurit cu moaștele sfântului este donația lui Constantin Șerban Basarab, zis Cârnul (1654-1658) și a soției sale doamna Bălașa, fiind lucrat la Brașov în anul 1656. Biserica adăpostește racla cu sfintele moaște în partea stângă a naosului. Baldachinul de culoare bej-maro are deasupra nouă candele.

Datele istorice spun că prima ctitorie a fost puternic avariată de o expediție armată a lui Mihnea cel Rău în 1509. După înlăturarea acestuia, banul Barbu, întors din pribegie, reface sfântul lăcaș cu sprijinul lui Neagoe Basarab (1519).  Pictura bisericii a fost atribuită meșterilor Dumitru, Chirtop și Dobromir, de numele acestora legându-se fresca Mănăstirii Dealu și executarea lucrărilor în piatră la ansamblul Curtea de Argeș. Astăzi se mai păstrează din ctitoria Craioveștilor biserica Bolniței (1520). Având o impresionantă frescă interioară în tradiția paleologă târzie, când începeau să pătrundă în Balcani elementele stilistice folosite de iconografii cretani, bisericuța este închinată sărbătorii „Schimbării la față”. Ulterior, în vremea Vornicului Șerban Cantacuzino, i-a fost adăugat un pridvor deschis, de zidărie pe stâlpi de piatră, zugrăvit de Iosif ieromonahul Hranite în stil brâncovenesc (1710).

După opinia unor cercetători, Mănăstirea Bistriţa este locul unde s-a tipărit în țara noastră prima carte, „Liturghierul” slavon al egumenului Macarie.  Lăcașul a adăpostit prima tiparniță din Țara Românească, cea a lui Macarie.

Tot la Mănăstirea Bistrița a existat o însemnată legătorie de cărți bisericești. Aici a fost executată legătura Liturghierului lui Macarie, tipărit în anul 1508. S-a păstrat până în prezent, în manuscris, legat în piele- Pomelnicul cel Mare cu ctitorii Mănăstirii Bistrița între anii 1683-1705.

În tezaurul cultural de la Mănăstirea Bistrița pe lângă multe cărți - manuscrise și obiecte de artă religioasă se regăsește și o multitudine de ferecături de evangheliare, panaghiarul de la Bistrița și relicvarul executat în aur și împodobit cu pietre scumpe și mărgele.

În anul 1683, Constantin Brâncoveanu dăruiește mănăstirii policandrul ornat cu ouă de struț, obiecte de cult, cărți liturgice și clopotul mare, reparând așezământul, care a fost zugrăvit, apoi, în 1820 de marele ban Grigore Brâncoveanu.

Prevăzut deasupra cu sculpturi rotunde, pridvorul, în care se urcă pe scări, are acoperiș propriu. Pe pronaos, cu o rozetă cu spițe și cu altele două albe, în relief, sunt două turle pătrate și alta mare, dublă, cu acoperiș rotund, pe altar. Pe pereți sunt pictați sfinți în mărime naturală de către Gheorghe Tăttărescu. În pronaos exista 2 icoane cu Mântuitorul și Maica Domnului cu Pruncul Iisus, cu doi îngeri. Pe pereții din pronaos spre naos, pot fi admirați Sfântul Teodosie și Sfântul Antonie, în nișe de 3-4 m. În partea pronaosului spre naos se află o mică criptă iar pe două coloane încorporate peretelui, în naos, sunt pictați sfântul Eftimie și Sfântul Eustație, iar la stânga, sfânta Mina și Sfântul Grigorie. 

Pe rama aurie de deasupra primului nivel al catapetesmei sunt sculptate lumânări aurii. În altar sunt icoane vechi, de patrimoniu. În fața altarului se regăsesc două iconostase cu Înălțarea și o icoană cu șase fețe.

În funcție de locul din care e privită, pe icoană se văd Maica Domnului, Hristos, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Trei Ierarhi, din nou Hristos și Maica Domnului.

Afectată de trecerea timpului și de cutremurul din 1838, ctitoria Craioveștilor a necesitat operațiuni de demolare și reconstrucție. Biserica mare și clădirile mănăstirii au fost dărâmate în anul 1845 și rezidite după planurile lui Johann Schlatter, Scarlat Beniș și Iulius Freywald. Lucrările, începute în 1846 de Gheorghe Bibescu, au fost încheiate de Știrbei Vodă la 15 august 1885, când a fost sfințită biserica mare, închinată „Adormirii Maicii Domnului”. Pictura noii biserici a fost executată de Gheorghe Tăttărescu, în 1850, o pictură realistă, dar monumentală, cu registre largi. Catapeteasma a fost realizată la Viena, din lemn de tei, aurită.  La puțin timp după sfințirea ctitoriei, vremurile potrivnice au dus la micșorarea numărului de călugări, după 1877 funcționând în mănăstire diferite instituții social-culturale. În vechea biserică au existat mormintele lui Barbu Craiovescu, ctitorul ei și al lui Moise Voievod (1532).

Până în anul 1948, la această mănăstire au funcționat diferite școli, în special pentru fete, chiar și o școală normală pentru pregătirea de dascăliţe pentru școli primare. Pregătirea școlară a fost desființată odată cu instaurarea regimului „popular democratic”.

În mănăstire a existat un atelier renumit de confecționat covoare persane (zona fiind renumită pentru oierit). De asemeni, aici se mai afla un dispensar, care se ocupa de sănătatea locuitorilor comunei Costești și a muncitorilor forestieri, condus de o doctoriță-călugăriță, aceasta fiind trimisă la studii de obștea de călugărițe.

La 10 septembrie 1948, regimul comunist a hotărât deportarea a două sute de călugărițe greco-catolice de la mănăstirile din Obreja și Jucu la Mănăstirea Bistrița, unde au fost supuse presiunii de a abandona Biserica Română Unită cu Roma. După câtva timp stareța ortodoxă a informat autoritățile comuniste că mai multe maici ortodoxe înclină să treacă la catolicism, fiindcă maicile din Ardeal câștigaseră simpatia și respectul lor. În consecință a fost interzis contactul dintre maicile ortodoxe și cele greco-catolice, care au fost treptat dispersate în alte locații, iar superioarele lor arestate de către Securitate.

În anul 1959, mănăstirea a fost desființată prin decret de către regimul comunist și călugărițele trimise acasă.

A urmat o perioadă benefică pentru o categorie de copii defavorizaţi, copii cu deficiențe mentale mai puțin sau mai mult grave, oligofreni în termeni medicali, când în clădirile mănăstirii a funcționat, o școală specială pentru aceștia. Au fost instruiți aici serii de copii, atât teoretic la nivelul lor de înțelegere, dar mai ales practic. Sub îndrumarea unor maiștri, de excepție dat fiind ucenicii cu care lucrau, aceștia au realizat mobilă din lemn masiv sculptat, lucrări care au fost exportate.

În anul 1984, prin străduința Preasfințitului Gherasim, episcopul Episcopiei Vâlcei, Argeșului și Oltului, pentru viața monahală a acestui așezământ s-au ivit noi orizonturi, acesta reușind să reînnoade vechiul fir, reînființând mănăstirea. Clădirile au fost refăcute și sub pretextul înființării unui muzeu al tipografiei, încet, încet așezământul a fost repopulat. După anul 1989, viața monahală a căpătat noi valențe.
Din anul 1999, stăreția mănăstirii a luat sub conducerea ei și Mănăstirea Arnota, prin transformarea acesteia din mănăstire de călugări în mănăstire de maici.
În anul 2003 s-a deschis în incinta mănăstirii Bistriţa şi un Muzeu al tiparului şi cărţii bisericeşti vâlcene.