Obiective Antropice / Centre de etnografie, folclor si arta populara / Centru Etnografic Horezu / Descriere Centru Etno Horezu / 
Descriere Centru Etno Horezu

Centru de etnografie, folclor și artă populară:  Horezu

 

Orașul Horezu se remarcă prin bogăția tradițiilor și varietatea meșteșugurilor, ceea ce îl transformă într-un important centru de etnografie, folclor și artă populară. Orașul Horezu este renumit pentru ceramica sa și pentru traseele de transhumanță.

 

Localizare

 

Din punct de vedere geografic, localitatea este așezată în centrul depresiunii Horezu și este mărginită la nord de Munții Căpățânii, cu vârful Ursu de 2.124 m, la sud de Măgura Slătioarei de 767 m și dealurile Negruleștilor, Costeștilor și Tomșanilor, pe râurile Luncavăț, Râmești și Romani.

Din punct de vedere administrativ, orașul cuprinde un număr de 7 localități, orașul reședință Horezu și 6 sate aparținătoare: Romanii de Jos, Romanii de Sus, Râmești, Ifrimești, Tănăsești și Urșani. Se învecinează la nord cu comuna Mălaia, la est cu comuna Costești, la sud-est cu comuna Tomșani, la sud comuna Măldărești, iar la vest comuna Vaideeni.

 

Istoric

 

Istoria așezării horezene este strâns legată de traseele de transhumanță, de drumurile haiducilor care traversau zona precum și de drumul sării care „pornea de la Ocnele Mari, trecea prin Pietrarii de Jos și din Horezu continua către Slătioara și ajungea la Cernești”.

Denumirea localității provine de la numele de „ciuhurez”, pasăre asemănătoare bufniței care populează pădurile din jur. Numele de Hurezi a aparținut inițial actualei localități componente Romanii de Jos, pe valea râului cu același nume, despre care se fac mențiuni documentare în secolul XV-lea.

În scurt timp vatra satului s-a mutat la circa 2 km, probabil datorită faptului că atât traseele de transhumanță, cât și celelalte drumuri se intersectau în acel loc. În timp Horezu a devenit un loc prielnic dezvoltării unui târg, unde oamenii din zonă puteau proceda la diferite schimburi comerciale. Oierii vindeau lâna și brânza, cumpărau cereale și produse de băcănie. Olarii vindeau produse ceramice necesare în gospodăriile rurale și își luau hrană.

Orașul Horezu este menționat pentru prima oară în documentul dat la Râmnic la 5 septembrie 1487 de către voievodul Vlad Călugărul. Satul este apoi donat de Constantin Brâncoveanu Mănăstirii Hurez. Așezarea se dezvoltă mai mult după anul 1780, când devine cunoscută sub numele de Târgul Horezu. Prima școală a luat ființă în 1832. Odată cu noua împărțire administrativ teritorială din 1968, localitatea este declarată oraș.

Din punct de vedere administrativ, Horezu a avut un rol teritorial recunoscut încă din secolul al XIX-lea, când este menționat în 1855 „plaiul Horezu”, cu 34 de sate, cu reședința în „Târgul Horezu”. În acea perioadă județul Vâlcea mai cuprindea plaiul Cozia și alte 5 plase cuprinzând între 29 și 32 de sate.

·          În perioada interbelică a funcționat „plasa Horezu”, ca plasă rurală cu 45.713 locuitori, a 2-a ca mărime din județ, subordonând 99 de sate. Ca întindere, plasa acoperea un teritoriu important, incluzând zone precum Govora, Băbeni, Șirineasa, Berbești, Alunu, Sinești.

·        În perioada 1950 - 1968, sistemul de plase și județe a fost înlocuit de raioane și regiuni. Plasa Horezu, cu mici modificări, a devenit raionul Horezu, cuprins în regiunea Vâlcea inițial și din 1952 în regiunea Argeș. În 1966, populația raionului Horezu era de 83.165 de locuitori (7% din populația regiunii Argeș), iar numărul de comune arondate era de 28.

 

Etnografie, folclor și artă populară

 

Orașul Horezu este cunoscut ca centru etnografic și ca un vechi centru de ceramică populară. Din punct de vedere al ocupațiilor tradiționale, Horezu este cunoscut ca zonă de practicare a pomiculturii, creșterea animalelor, olăritului, exploatarea și prelucrarea lemnului. Olăritul continuă să reprezinte elementul emblematic al locului. De asemenea trebuie remarcată poziția privilegiată din nordul Olteniei unde există cea mai mare concentrare de mănăstiri din țară, majoritatea din ele aflându-se în aproprierea Horezului.

Localitatea găzduiește, în prima duminică din iunie, târgul de oale „Cocoșul de Hurez”.Meșteri din Satu Mare, Corund, Marginea sau Oboga (al doilea centru de olărit după Horezu) vin să își etaleze talentul. Aici există încă meșteri care mânuiesc cu abilitate vechile instrumente („cornul” și „gaița”) pentru decorarea obiectelor din ceramică.

Meșteșugul olăritului este o tradiție care  s-a transmis de-a lungul timpului prin intermediul familiilor de olari ce au perpetuat tehnicile de prelucrare a lutului. Principalele simboluri utilizate în ornamentarea ceramicii horezene sunt inspirate din floră și faună: cocoșul de Hurez, bradul, șarpele, ghioceii. Ca simboluri esențiale sunt folosite spirala dublă, linia dreaptă, linia ondulată, steaua, frunza, brâul, soarele, spicul, pomul vieții și coada de păun. Gama cromatică este dominată de fondul roșu la care se adaugă galbenul de Horezu. Argila folosită este unică și se găsește doar în dealul Ulmețului de lângă Horezu. Recomandăm ca o vizită la un centru de olărit să se finalizeze și cu lecții de inițiere în această artă străveche.

Vasele au fost întrebuinţate dintotdeauna în alimentaţie sau ritualuri, dar şi în scop decorativ. Există obiceiul, frecvent întâlnit în Balcani, ca la nuntă sau la înmormântare oalele de lut să fie sparte. Cândva, multe vase se spărgeau şi înainte de  începerea postului, pentru ca mâncarea să nu fie pusă din greşeală într-un vas vechi şi să se amestece cu mâncare de dulce. Acestea se adunau în fundul curţii şi se spărgeau cu ciomagul, fiind apoi înlocuite cu altele noi.

Începuturile târgului de ceramică „Cocoșul de hurez” se regăsesc în vara anului 1971, atunci când organizatorii Festivalului de folclor „Cântecele Oltului” au decis să adauge la această sărbătoare a cântecului, jocului şi portului popular, sărbătoarea lutului.

Din anul 1974 (a IV-a ediție), târgul este aşezat în vatra lui firească, la Horezu. Locul unde se desfăşoară - Parcul de la stejarii seculari - oferă fiecărui participant spaţii pentru a-şi expune lucrările. Prin invitarea la târg a olarilor din celelalte centre românești, maghiare și săseşti, se realizează o foarte bună viziune de ansamblu a olăritului contemporan.

Galeria de artă populară contemporană, ce funcţionează în sălile Casei de Cultură „Constantin Brâncoveanu” din Horezu, acumulează an de an noi opere de artă, contribuind astfel la perpetuarea acestui vechi meșteșug.

Caracterul zonei Horezu este unul istoric, monahal, orientat către activități de artizanat specific românesc, precum olăritul, țesăturile executate manual, pictura religioasă etc. Decorul lucrat de olarii de la Horezu este bogat, realizat cu mare finețe și cu tehnici deosebite cum ar fi: stropitul, jirăvitul, desenare cu cornul, gaița, tipăritul etc. Vasele de Horezu sunt în prealabil angobate și apoi smălțuite și arse de două ori. Un mare centru de pregătire al copiștilor, diecilor, gramaticilor a fost cel de la Mănăstirea Hurezi, ctitoria lui Constantin Brâncoveanu. Școala de pictură de la Hurezu a polarizat la un moment toate forțele creatoare locale, dând naștere unui curent și unei comunități artistice în cadrul căreia s-a cristalizat stilul brâncovenesc.

UNESCO a decis, în cadrul celei de-a şaptea sesiuni a Comitetului Interguvernamental de Protejare a Patrimoniului Cultural Imaterial, care se desfăşoară la Paris, înscrierea ceramicii româneşti de Horezu în lista Patrimoniului cultural imaterial.  Potrivit site-ului UNESCO, confecţionarea ceramicii de Horezu este „un meşteşug tradiţional unic”, practicat atât de bărbaţi, cât şi de femei din partea de nord a judeţului Vâlcea, procesul de fabricaţie fiind divizat. Astfel, potrivit descrierii prezentate de UNESCO, „bărbaţii sunt cei care se ocupă cu extragerea lutului, care este, ulterior, curăţat, porţionat şi udat, frământat, tescuit şi amestecat, devenind astfel materia primă cleioasă din care sunt confecţionate celebrele vase roşiatice de Horezu. (...) Femeile sunt acelea care decorează obiectele folosind tehnici şi instrumente specifice, cu care desenează modele tradiţionale. Îndemânarea şi talentul de a combina formele şi culorile definesc personalitatea şi unicitatea acestui tip de ceramică. Culorile sunt vii şi variază de la maro închis, roşu, verde şi albastru până la celebrul ivoriu de Horezu”.

 

Obiective culturale

 

Turiștii care vizitează centrul de etnografie, folclor și artă populară Horezu au la dispoziție o gamă variată de oportunități de agrement:

·       Muzee, case de cultură și biblioteci;

·       Manifestări culturale;

·       Agrement în natură;

·       Turism monahal.

 

Complexul Muzeal Măldărești este situat la 3 km de centrul orașului Horezu și reunește culele Greceanu, Duca precum și casa memorială I.Gh. Duca care combină elementele arhitecturii românești cu elemente țărănești din zonă și particularități de fortificații. Cula este o casă fortificată, o variantă a casei înalte în care tehnica medievală atinge un grad superior de realizare artistică. Legenda spune că Tudor Maldăr, de la care și-a luat numele localitatea, căzând în mâinile tătarilor, ar fi cucerit inima fetei hanului tătar și ar fi izbutit să fugă cu ea la casa Măldărești, pe moșia donată familiei sale de către domnitorul Mihai Viteazu.

Cula Greceanu este monument de arhitectură populară din secolul al XVI-lea. Inițial, Nan Paharnicul a construit un turn de apărare, după care nepotul său Tudor Maldăr a adăugat, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea restul construcției. La etajul casei sunt expuse portretele membrilor familiei Măldărescu de Olga Greceanu. Printre alte obiecte de valoare prezente aici se găsesc cusături și țesături manuale, mobilier tradițional și costume de port tradițional specific.

Cula Duca, realizată la începutul secolului al XIX-lea de către urmașii familiei Măldărescu a fost cumpărată în 1910 de către I. Gh. Duca. În prezent funcționează ca muzeu istoric și etnografic. În interior se găsesc obiecte de artă medievală, ornamente populare, sobe bătrânești cu olane, mobilier tradițional, cusături, țesături și port popular specific.

Casa memorială I. Gh. Duca a fost ridicată în 1912 de către omul politic I. Gh. Duca, fost prim-ministru al țării, asasinat de legionari în 1934. Casa funcționează în prezent ca muzeu, iar interiorul este decorat cu o gamă variată de tablouri și fotografii originale, mobilier tradițional și alte obiecte pline de istorie și legende.

Muzeul Mănăstirii Hurezi conține diverse piese de artă medievală, țesături și numeroase exemplare de documente și cărți vechi. Aceste exemplare provin din biblioteca mănăstirii inițiată de Constantin Brâncoveanu, care avea una din cele mai valoroase colecții de carte ale timpului său. Deasupra intrării în bibliotecă scrie și astăzi în limba greacă: „Biblioteca de hrană dorită sufletească, această casă a cărților, iubire pre înțeleapta îmbelșugare, în anul 1708”, scrisă de arhimandritul Ioan. Colecția avea catalogul său, două cărți de biblioteconomie precum și cărți laice mai rare într-o mănăstire: Herodot, Euripide, Hesiod, Aristofan, Luchiano, Cărțile lui Iustinian, Cronicile Bizantine și lexicoanele gramaticii grecești și latine, studiate și de Alexandru Odobescu în 1860.

Atelierele de țesături și picturăde la Mănăstirea Hurezi sunt mai puțin cunoscute decât Mănăstirea Hurezi, dar aici sunt executate manual prin vechi tehnici: țesături, covoare și picturi religioase de o mare valoare.

Muzeul Etnografic Horezuse află în cadrul Complexului Muzeal de la Măldărești – Horezu și are un profil etnografic și de artă medievală. Sunt expuse obiecte de arhitectură populară, cusături, țesături, picturi și port popular specific.

Casa de Cultură Horezu a fost construită în anul 1966 și de atunci coordonează activitatea culturală și educativă a orașului. În cadrul ei se găsesc o sală cu 400 de locuri, o bibliotecă și o Galerie de Artă Populară contemporană care deține o mare colecție de ceramică din obiecte donate timp de 30 de ani de meșteri populari participanți la Târgul de Ceramică din Horezu. Prin piesele prezentate de fiecare centru se poate constata evoluția în ultimele trei decenii a ceramicii românești, mutațiile ce s-au produs în tehnica de prelucrare a lutului, în diversificarea formelor, ca urmare a cererii pieței, și nu în ultimul rând a motivelor. În competiția ce a început odată cu impunerea târgului ca centru al ceramicii românești contemporane, renumiții meșteri olari au prezentat specialiștilor piese ce adaugă, an de an, noi date despre centrul pe care îl reprezintă, cât și asupra personalității artistului.

Biblioteca orășenească „Ada Orleanu” este deschisă permanent, are o sală de lectură și un fond de carte de 40.000 de volume.

Turiștii care vizitează Horezu pot participa la o serie de evenimente ce promovează tradițiile și produsele specifice zonei. Dintre cele mai cunoscute târguri și festivaluri populare se numără:

·       Festivalul Eco – Etno – Folk-Film se organizează anual la începutul lui septembrie la Casa de Cultură „Dinu Săraru” din Slătioara și sunt premiate producții cinematografice de scurt metraj pe teme ecologice, etnologice și folclorice.

·       „Fagurele de aur”, sărbătoare națională a apicultorilor, se ține în a doua săptămână din iunie și durează două zile, la Tomșani.

·       „Învârtita dorului”, festival de cântec ciobănesc și paradă de costume populare, se ține în a treia săptămână din luna iunie în satul Vaideeni.

·       „Brâul de aur”, șezătoare și concurs de creație, este organizat în fiecare an în ziua de Sfântul Ilie (20 iulie), la Bărbătești.

·       Târgul internațional al țiganilor are loc anual pe data de 8 septembrie, în satul Bistrița al comunei Costești.

 

Turiștii pot vizita și admira numeroasele biserici existente în apropiere, multe dintre ele monumente istorice de o valoare culturală inestimabilă. În apropierea orașului Horezu, pe lângă Mănăstirea Hurezi, sunt situate majoritatea mănăstirilor din nordul Olteniei.

Mănăstirea Hurezi (1 km), zidită între anii 1690-1693 de către Constantin Brâncoveanu, este cea mai mare construcție a acestui domnitor, fiind înscrisă în patrimoniul U.N.E.S.C.O.

Mănăstirea Bistrița (10 km) cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” este așezată la poalele munților Căpățânii, la intrarea în defileul Bistriței. Mănăstirea, ridicată de către frații Craiovești în secolul al XV-lea și restaurată în 1683 de Constantin Brâncoveanu, acoperă moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul. A fost distrusă de domnitorul Mihnea cel Rau, dar ctitorii săi o refac în 1519. De asemenea a fost avariată de cutremurul din 1838. Pictura din interior a fost realizată de Gheorghe Tătărescu. Tot aici a funcționat un important centru tipografic, care în 1508 a tipărit „liturghierul lui Macarie".

Mănăstirea Arnota, cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”, adăpostește moaștele Sfântului Apostol Filip, Sfântului Ieromonah Mihail al Sinaidei, palma Sfintei Mucenița Marina.  Legenda spune că aici, în Munții Arnotei, s-a refugiat Matei Basarab după ce a pierdut o bătălie cu turcii și a fost salvat de un credincios al său, care s-a predat în locul lui. Atunci, domnitorul a cerut ca la moarte să fie înmormântat în aceste locuri. Un aspect interesant referitor la această mănăstire este poziția acesteia, fiind biserica situată la cea mai mare înălțime din țară.

Mănăstirea dintr-un lemn (21 km), cu hramul „Nașterea Maicii Domnului” a fost ctitorită de Constantin Brâncoveanu în secolul al XVIII-lea. Conform unei legende locale, această biserică a fost construită dintr-un singur trunchi de stejar bătrân. Mănăstirea deține o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului.

Mănăstirea Polovragi(25 km), cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” este ctitorită în secolul al XVIII-lea de logofătul Danciu Pârâianu